Nu mi-au plăcut filmele pentru adolescenți cînd eram adolescent. Nu mi-a plăcut Dirty Dancing, filmul fetiș al anilor mei de liceu. Nu mi-a plăcut fiindcă era cu dans, capitol la care nu am excelat niciodată, dar și pentru că filmul plăcea tuturor. Mă rog, tuturor fetelor, cel puțin.
Relația mea cu dansul nu s-a schimbat între timp. În schimb, am văzut filme excelente cu și despre adolescenți (Almost Famous, Dazed and Confused, Lords of Dogtown, pentru a enumera la repezeală cîteva), și am devenit probabil mai tolerant de vreme ce pot spune că am digerat cu oarecare plăcere și cele trei High School Musical-uri (dacă nu pentru altceva, măcar pentru că avem de-a face cu niște copii foarte frumoși și foarte talentați; și pentru că există în fiecare episod destule momente coregrafice memorabile).
Deși adolescența e un subiect generos, scenariile musical-urilor păcătuiesc prin banalitate. E drept, nu povestea primează, ci muzica și dansul. Step Up 3D nu face excepție. Adică scenariul nu e grozav, dar nici personajele nu sunt studenți la filozofie, ci niște copii care vor să-și facă un drum în viață cu ajutorul dansului – mă rog, ce e azi dansul – gimnastică asezonată cu fitness ori tae-b0 și condimentată cu mișcările care pe vremea mea se numeau break dance – stil apreciat în film drept the good old school de MC-ul concursului de la final).
Ca și la The Expendables, m-am uitat la Step Up 3D cu nostalgie. În primul am regăsit eroii filmelor de acțiune (multe penibile de-a dreptul) care îi înnebuneau pe amicii mei în adolescență, în celălalt am dat peste favoriții fetelor: dansatorii.
Așadar, nu avem replici memorabile ori personaje care să pună actorii la încercare; avem în schimb actori care dansează îndoielnic și dansatori care sînt actori slabi (Adam Moose Sevani e un viitor Michael Jackson sau Fred Astaire, dar îl cam pufnește rîsul indiferent dacă replica lui are sau nu ceva amuzant). Dar momentele de dans sunt unice, efectele 3D excepționale și Step Up exact cu asta te ademenește: vrea să-ți ia ochii, nu mințile.
Există și concesii pentru nostalgicii ca mine, în două secvențe cu trimiteri la cinemaul clasic: una în care Moose și prietena dansează pe stradă a la Fred Astaire, cealaltă în care protagoniștii împărtășesc primul sărut deasupra gurii de ventilație de la metrou. Fata poartă blugi skinny, nu rochie albă precum Marilyn, așadar, curentul de aer vertical nu îi dezgolește picioarele, în schimb îi flutură părul și ridică în slăvi picăturile de suc pe care amorezii le eliberează cu paiul. Una peste alta, un moment romantic destul de reușit, mai ales că romantismul nu se simte prea bine de ceva vreme.
Și pentru ca momentul meu nostalgic să fie complet, unul dintre pereții sălii de repetiții din film este tapetat cu boombox-uri. Mi-am dorit un casetofon dintr-acela uriaș toată adolescența. Am reușit, în sfîrșit, să fac rost de unul cînd eram în facultate – prea tîrziu, deja chestiunea mă interesa prea puțin…
Step Up m-a făcut să-mi doresc azi să nu las să moară de tot pasiunea pe care am avut-o pentru boombox-uri. Îmi voi face propria colecție. Pînă o să încep să bat consignațiile, mi-am scos propriul boombox de la naftalină (povestea lui, aici) și l-am pus la loc de cinste lîngă DVD-player.
P.S.: Step Up 3D are premiera în România vineri, 3 septembrie. La ora 19.00, la Movieplex, trupa Simplu te provoacă la concursul Urban Dance Jam, în care cele mai bune trupe se vor duela în mișcări spectaculoase de street dance.
Multă vreme n-am avut curaj să citesc “Scafandrul și fluturele”, cartea lui Jean-Dominique Bauby. La data publicării în Franța (1997), am citit în treacăt o știre despre ea. M-am cutremurat. Subiectul mi-a revenit în atenție când regizorul Julian Schnabel a făcut filmul “The Diving Bell and the Butterfly”.
În 2008, când filmul a venit și la noi, editura Humanitas a publicat traducerea în română a cărții. Să tot fie vreo doi ani de atunci. Doi ani de când cartea stă pe raftul bibliotecii mele, așteptând cuminte să fie citită.
Deunăzi, o frază oarecare din cartea lui Sheryl Weinstein, “Secretele lui Madoff”, mi-a atras atenția: “Lui Bernie (Bernard Madoff, autorul celei mai mari fraude din istoria bursei americane, și amantul d-nei Weinstein timp de 20 de ani) nu-i plăceau filmele de genul Lista lui Schindler, care înfățișează suferință și situații îngrozitoare. La o adică, de fapt, cui îi plac?”
Cui îi place suferința? Cui îi plac durerea, tristețea? Probabil nimănui. E acesta un motiv suficient ca să le ignorăm cînd ajung să fie incluse într-o creație artistică? Artele au doar rol de entertainment?
Această suficiență m-a contrariat, poate și pentru că mi s-a părut că mă viza, oarecum, dacă e să mă raportez la relația mea cu cartea lui Bauby; mi-a amintit, suficiența, că, în momentul în care am lăudat pelicula “Eu cînd vreau să fluier, fluier”, un postac m-a apostrofat fiindcă am recomandat un film trist. Poți spune despre Lista lui Schindler că debordează de patetism, dar nu-l poți ignora doar fiindcă e un film trist. Personal, nu am putut revedea Zborul United 93 sau Ladder 49, filme extrem de dureroase. Le-am văzut o dată și mi-a fost de-ajuns. Dar le-am văzut (nu le-am ignorat), potrivit principiului că trebui să decizi singur în ce mod te afectează o anume creație artistică.
Nu poți ignora durerea. E parte din viață. Dar îi înțeleg, pe undeva, pe cei care încearcă să o elimine măcar din repertoriul propriului entertainment. De cealaltă parte se situează cei care spun că experiențele nefericite ale celorlați ne fac să ne dăm seama cît de norocoși sîntem (că sîntem sănătoși, sic!); că ne fac mai indulgenți cu cei din jur, că ne fac să apreciem mai mult ceea ce avem (chiar dacă e foarte puțin). Suferința altuia poate avea, s-ar zice, valoare terapeutică.
Cu “Scafandrul și fluturele” am trecut prin toate ipostazele de mai sus. Am ignorat-o multă vreme, apoi am citit-o. Într-un final, am ajuns să-i apreciez inclusiv valoarea terapeutică. Dar această cărțulie înseamnă mult mai mult, probabil altceva pentru fiecare cititor. Un om nevoit să plece în grabă din lumea asta vrea să lase ceva în urmă; și i se dă răgazul de a scrie acest sublim mesaj de rămas bun care e “Scafandrul și fluturele”. Alții vor vedea în carte o teribilă, inegală și nedreaptă luptă cu soarta; o dovadă de ambiție colosală, de forță spirtuală nemăsurată care transcende nevolnicia fizicului.
Una peste alta, “Scafandrul și fluturele” este povestea unui om de lume care paralizează în urma unui accident cerebral. Jean-Dominique Bauby a fost mulți ani redactor-șef al ediției franceze a revistei Elle. Bon viveur, cinefil, literat, iubitor de muzică, posesor de decapotabilă roșie.
De altfel, în ziua cînd s-a produs incidentul, primise pentru test o limuzină BMW. Atacul cerebral l-a paralizat de la gît în jos. Exuberantul Bauby a fost instantaneu redus la stadiul de clipire: mai putea mișca doar pleoapa ochiului stâng; cealaltă pleoapă, de asemenea afectată de paralizie, i-a fost cusută peste ochiul drept.
Bauby și-a scris cartea cu pleoapa. Clipind din pleoapa stîngă.
Omul încearcă să nu se lasă pradă disperării. Nu-și plînge de milă, deși observă cum “gesturile obișnuite – să te bărbierești, să te îmbraci, să-ți bei ciocolata – devin miraculoase.” Chiar încearcă să facă haz de necaz: “Găsesc că e de-a dreptul nostim ca, la 44 de ani, să fii spălat, întors, șters și înfășat întocmai ca un nou-născut.”
E mai multă autoironie în cartea lui Bauby, decît resemnare. Regretele, cel mai adesea, sînt ascunse îndărătul discreției care protejează, la rîndu-i, mîndria omului obișnuit să fie luptător. Ele devin explicite doar cînd vine vorba de familie: ”Se sărbătorește ziua taților. Înainte de accident nu simțeam nevoia să trecem în calendarul nostru afectiv și această întâlnire forțată, dar, acum, petrecem împreună toată ziua asta simbolică poate tocmai pentru a demonstra că o caricatură, o umbră, o frântură de tată rămîne, totuși, un tată”.
În Franța, cartea a ajuns în librării cu două zile înainte ca autorul să moară în urma unei pneumonii.
Filmul lui Julian Schnabel a avut patru nominalizări la Oscar; a luat Globul de Aur pentru regie și tot pentru regie a fost premiat la Festivalul de la Cannes, în 2007; de asemenea, a obținut premiul BAFTA pentru scenariu, iar lui Mathieu Amalric i-a fost decernat Premiul Cesar pentru cel mai bun actor.
Bernard Madoff, autorul celei mai mari fraude din istoria bursei americane, căreia i-au căzut victime bănci precum HSBC, BNP Paribas sau RBS, dar și actori, regizori sau vedete TV, precum John Malkovich, Larry King, Steven Spielberg sau Kevin Bacon, avea legături (de sânge și de afaceri) cu România, spune Sheryl Weinstein, amanta lui Madoff timp de 20 de ani, în cartea ei, Secretele lui Madoff.
De cînd mi-a picat în mînă cartea d-nei Weinstein, n-am putut să mă opresc până n-am terminat-o. Nu pentru că e cine știe ce bijuterie literară (fiindcă nu e, e o relatare corectă și oarecum seacă a faptelor din perspectiva unui om educat, care, la o adică, poate să și scrie), ci pentru că amantul d-nei Weinstein, Bernard Madoff, autorul unei fraude de zeci de miliarde de dolari care a zguduit America în anii de dinaintea crizei, avea legături îndepărtate cu România.
Dar mai întâi să trecem în revistă personajele. Bernard Madoff a fost broker și consultant financiar înainte să fie președinte al NASDAQ din 1990 până în 1992. Prin propria companie de consultanță financiară, Bernie Madoff Securities LLC, a pus la punct un joc piramidal cu acțiuni (americanii îi spun schemă Ponzi, la noi cea mai evidentă asemănare este cu Caritas-ul lui Ion Stoica).
Madoff nu își ademenea clienții spunându-le că introducând o anumită sumă vor câștiga înzecit, însă fondul lui de investiții se lăuda cu randamente sigure, constante și mult superioare celor ale concurenței.
De-a lungul timpului, escrocul a reușit să sustragă 65 de miliarde de dolari. Jocul său piramidal a funcționat de la începutul anilor ‘90 și până în decembrie 2008, când Madoff a fost arestat.
“Bernie susținea că strămoșii lui veniseră din Anglia și din România”, spune d-na Weinstein în cartea ei. Familia și copilăria erau lucruri despre care Madoff vorbea rar. “Cred că motivul pentru care nu vorbea prea des despre copilăria lui era că intra în discordanță cu imaginea pe care voia el s-o întruchipeze în viața adultă”, scrie autoarea.
Madoff a întâlnit-o pe Sheryl Weinstein pe când ea era director financiar al Hadassah (organizație caritabilă a femeilor sioniste din America). S-au cunoscut prin mijlocirea unui donator important al Hadassah, pe care Sheryl îl pomenește în carte sub numele de Albert I., și care, surpriză sau nu, era român. “Se născuse în România și trăia la Paris încă dinainte de Al Doilea Război Mondial. Venise aici ca să studieze ingineria. După izbucnirea războiului, încercase să se întoarcă în România, dar i se refuzase intrarea în țară, din cauza originii evreiești. A fost o experiență atât de traumatizantă, încât mi-a spus că nu mai poate vorbi românește. A intrat în Rezistență și, printr-o minune, a supraviețuit războiului. S-a stabilit în Franța și a intrat în afaceri cu ciment”, scrie d-na Weinstein despre Albert I.
Albert voia să doneze Hadassah șapte milioane de dolari cu condiția ca banii să fie investiți de Madoff în numele organizației. Așa a ajuns Madoff să o cunoască pe Sheryl Weinstein, cu care a avut o relație amoroasă timp de 20 de ani.
Sheryl i-a încredințat lui Bernie propriile economii pentru a le investi. Și a pierdut totul. Este doar una dintre cele peste trei milioane de persoane afectate de escrocheria lui Madoff. Printre acestea, nume proeminente de la Hollywood: Jeffrey Katzenberg (CEO Dreamworks), Kevin Bacon, John Malkovich, Eric Roth, John Malkovich, Zsa Zsa Gabor.
Printre instituțiile afectate de escrocheria lui Madoff se numără bănci și firme de investiții precum RBS, HSBC, BNP Paribas, UniCredit, Societe Generale, Groupama SA, Credit Agricole, Allianz Global Investors, fondul de pensii Royal Dutch Shell, Comitetul Internațional Olimpic, fundația Elie Wiesel și Fundația Wunderkinder a lui Steven Spielberg.
Bernard Madoff a fost condamnat la 150 de ani închisoare. La data pronunțării sentinței avea 71 de ani.
P.S.: În caz că vă interesează cum proceda Madoff…
Din postura de co-scenarist al lui The Expendables, Sylvester Stallone ratează la mustață ocazia de a-l face pe Sergiu Nicolaescu să-l acuze de plagiat. Chiar la începutul filmului, Dolph Lundgren spulberă un pirat cu ditai pușcociul și zice: “Prea jos!”
“Prea sus! Am îmbătrânit” este una dintre replicile din “Supraviețuitorul” lui Sergiu Nicolaescu. Și nu este una oarecare: s-a crezut despre ea că va rămâne în memoria colectivă (ba chiar s-a încercat promovarea ei ca o frază memorabilă), așa cum s-a întâmplat cu “Nu trage, dom’ Semaca.”
Am văzut The Expendables cu nostalgie. Nu-mi explic de ce, mai ales că nu m-am dat deloc în vânt după filmele de acțiune pe care le-au făcut Stallone, Dolph Lundgren, Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger în anii ‘80. Totuși, ceva s-a întâmplat: stângăciile pe care le detestam altă dată le-am acceptat mai târziu: parcă tocmai ele dădeau farmec acelor producții. Pe de altă parte, probabil că toleranța sporește pe măsură ce îmbătrânești.
The Expendables are trei lucruri importante: farmec, umor și explozii&bătăi&împușcături. În ordine inversă. Încercînd să întinerească, Stallone a îmbătrânit ciudat. Ca de obicei, parcă are gura plină, dar asta nu-i alterează carisma. Mickey Rourke arată și mai ciudat, dar are un monolog de care se achită onorabil și care practic relansează în mod credibil filmul. Jason Statham e om de bază, are un rol “mai principal” decât ceilalți și, credeți sau nu, suferă din dragoste. Really charming.
Schwarzenegger are doar o scurtă apariție, dar dialogul cu Stallone și Bruce Willis (de asemenea, o prezență pasageră) e savuros. La fel și conversația de la final dintre Jet Li și Dolph Lundgren (care, la un moment dat, se bat de le sună apa în cap, într-o scenă care amintește de aceea dintre Bruce Lee și Kareem Abdul-Jabbar).
În rest, efectele speciale puteau fi îmbunătățite dacă s-ar fi cheltuit mai puțin pe explozii. Și cred că se putea renunța la unele dintre prim-planurile de după încheierea dialogurilor: băieții aștia nu sunt foarte expresivi și uneori o banală ridicare din umeri se poate să nu-i avantajeze.
Altfel, filmul e plăcut de văzut. Excelent de savurat în weekend, cu o pungă de popcorn în brațe, într-o sală cu aer condiționat. Condițiile s-au schimbat mult de pe vremea cînd dădeam 15 lei la videotecă să văd Rocky.
The Expendables. Regie: Sylvester Stallone. Distribuție: Mickey Rourke, Sylvester Stallone, Jason Statham, Bruce Willis, Arnold Schwarzenegger, Dolph Lundgren, Jet Li, Eric Roberts, Randy Couture. Ditribuit de MediaPro Pictures.
Filmul rulează de vineri, 13 august la Hollywood Multiplex, Movieplex, CinemaPRO, Cinema City (Cotroceni, Sun Plaza, Cluj, Bacau), The Light Cinema, Baneasa Drive-In Cinema, Odeon Cineplex Cluj.
Am revăzut recent filmul “Îndoiala”, care are oarece similitudini cu scandalul în care este implicat Cristi Tabără: un preot (interpretat de Philip Seymour Hoffman) este suspectat de legături necurate cu un băiețel căruia îi este profesor.
La una dintre predicile pe care le ține în fiecare duminică, preotul bănuit dă următoarea pildă: “O femeie bîrfea cu prietena ei un bărbat pe care de-abia îl cunoștea. În noaptea următoare, a avut un vis: se făcea că o mînă uriașă coborîtă din ceruri arată spre ea. Cuprinsă de remușcări, femeia s-a dus a doua zi să se spovedească. “E bîrfa un păcat?”, l-a întrebat pe preot. “Era mîna Domnului aceea care arăta spre mine? Am făcut ceva rău? Trebuie să mă căiesc?”
Și preotul i-a răspuns: “Da. Ți-ai vorbit de rău vecinul, fără să ai dovezi.” Atunci femeia a cerut iertare. “Nu te grăbi”, i-a zis preotul. “Du-te acasă, ia o pernă, urcă-te pe casă și tai-o cu un cuțit. Apoi vino înapoi la mine.” Femeia s-a dus acasă, a luat perna, s-a urcat pe casă și a tăiat perna. Pe urmă s-a dus iar la preot. “Ai tăiat perna?”, întreabă preotul. “Da”, zice femeia. “Și ce ai obținut?” “Pene.” “Pene?” “Da, pene peste tot”, zice femeia. “Acum”, zice preotul “vreau să te duci înapoi și să aduni toate penele”. “Dar, părinte, vîntul le-a împrăștiat peste tot.” “Asta e bîrfa”, spuse preotul.
Ne aflăm în punctul în care adevărul în cazul Cristi Tabără nu mai contează. Poate acuzele sînt adevărate, poate cineva vrea să-i facă rău. Nu contează. Chiar dacă acuzațiile se vor dovedi nefondate, reputația lui este definitiv compromisă.
Plecat la 18 ani din Beirutul natal, după îndelungi peregrinări și după ce a fost șofer de taxi, vînzător într-un magazin de cadouri și a încercat să se afirme ca artist fotograf, Rawi Hage a scris, la 42 de ani, prima lui carte: Jocul lui De Niro, publicată la noi de editura Leda. Volumul a obținut prestigiosul premiu IMPAC Dublin Literary Award, în valoare de 100.000 euro. Rawi Hage a venit în România la lansarea celui de-al doilea volum al său, Cockroach. Ocazie cu care am schimbat cîteva vorbe.
Ai plecat din Beirut la New York, apoi la Montreal. Ce amintire păstrezi Beirutului?
Cea mai puternică amintire o am de la 9 ani, cînd mama ne-a băgat sub masa din bucătărie, fiindcă în apropiere cădeau bombe. La vremea aceea petreceam destul de mult timp în adăposturi. Războiul a fost, pentru familia mea, o schimbare dramatică. Am trecut de la o familie din clasa de mijloc la una din clasa de jos, în paralel cu tranziția de la o țară prosperă la una pe cale să se destrame din cauza războiului. Și asta, desigur, te afectează la toate nivelurile: familial, uman, economic.
Ai plecat singur din Beirut?
Da. Aveam 18 ani. Pur și simplu, voiam să plec. Aveam foarte puțini bani și a trebuit să muncesc. Primul meu job în New York a fost la un comerciant evreu din Liban care îl cunoștea pe tatăl meu. Lucram într-un cartier de emigranți: haitieni, negri, jamaicani. El avea un magazin de cadouri: elefanți de porțelan, chestii de genul ăsta, era și o poză foarte amuzantă cu Isus reînviind. De la el am învățat să mă tîrguiesc. Jamaicanii negociau totul, iar noi ridicam prețul și apoi îl coboram. Era un tip extraordinar. Îi plăcea o cîntăreață libaneză, Sabbah, e foarte extravagantă, foarte strălucitoare, foarte apreciată în lumea arabă. Îi plăceau foarte mult cîntecele ei și le fredona mereu. Poate voi scrie despre el într-o zi. Era un personaj plin de culoare, foarte inteligent… După opt ani de schimbat joburi, viza mea expira și a trebuit să plec. Am întîlnit un libanez care mi-a spus că, dacă ești francofon, ai mai multe șanse să fii acceptat în Quebec. Am dat un interviu în franceză, am fost acceptat, între timp am primit și cetățenie. Am fost la școală, am obținut și o diplomă, am avut diverse slujbe (am fost șofer de taxi, paznic, am lucrat într-un restaurant…), dar am știut mereu că vreau să fiu artist.
Scrisul tău a fost influențat de anii petrecuți la Beirut?
Am început să scriu inițial povestiri scurte. Primul meu roman este dezvoltarea unei asemenea povestiri. Cred că trebuie să scrii prima carte despre lucrurile care te-au marcat cel mai mult. Nu cred că aș fi putut scrie despre altceva decît despre război. Războiul este o experiență copleșitoare: nu văd cum ai putea să eviți acest subiect dacă te apuci de scris.
Totuși spuneai la un moment dat că unii dintre critici n-au sesizat umorul negru din cartea ta.
Există un anumit umor, dar este un umor al absurdului. Cînd citesc literatură est-europeană, simt că am ceva în comun cu acei autori: acea absurditate care se naște din faptul că la un moment dat ești complet lipsit de ajutor. Situație în care tot ce poți să faci este să te refugiezi în umor. Transformi violența și nebunia în ceva creativ.
Mărturiseai într-un interviu că ai fost un elev rebel, că nu ți-a plăcut școala.
Nu mi-a plăcut deloc la școală. Nu mi-a plăcut nici la grădiniță. Am plîns cînd mama m-a dus acolo. Și am continuat să „plîng” cît timp am mers la școală. Am avut noroc că tatălui meu îi plăcea să citească. Casa noastră era plină de cărți. M-a „ajutat” și faptul că în timpul războiului nu prea era curent. Așa că nu aveam altceva de făcut decît să citim.
Ai debutat la 42 de ani. E tîrziu?
Se poate să fie tîrziu, dar mie mi se pare pe undeva normal. În general, cred că a fi scriitor este o profesiune pentru oameni mai în vîrstă. Trebuie să atingi un anumit nivel de maturitate, trebuie să fi trecut prin viață, să acumulezi diverse experiențe. Pe de altă parte, eu nu mi-am dorit să fiu scriitor, nu sunt dintre cei care au visat la asta. Probabil tocmai pentru că am fost un elev problemă.
Și totuși cum de s-a întîmplat să te apuci de scris?
Cred că întotdeauna am avut o poveste de spus. Am vrut mereu să mă exprim cumva. Inițial, am încercat să fiu fotograf. Eram foarte atras de acea combinație de frumusețe și tăcere. Munceam din greu, dar voiam mai mult. În timp ce lucram ca fotograf, am început să scriu diverse povestioare pe care le trimiteam unui prieten pe e-mail. Apoi am avut o expoziție în care combinam aceste texte cu fotografii. Curatorul expoziției mi-a spus că ar trebui să mă apuc de scris. Și așa am făcut. A fost ceva foarte subit. M-am apucat brusc de scris.
Nu e mai ușor să reușești ca fotograf decît ca scriitor? Ca să nu mai spun că fotografia e un limbaj universal, în timp ce scrisul te limitează la o anumită limbă.
E foarte adevărat. E greu să devii scriitor și e și mai greu să ajungi să fii publicat. Apoi, e greu să trăiești din scris. Mulți scriitori fac multe alte joburi. Le ia 10 ani ca să scrie o carte. Eu sînt mai ciudat poate tocmai din această cauză: am avut succes ca scriitor, nu ca fotograf. Cu fotografia, relația mea este un pic ambiguă. Am suferit mult ca fotograf. E o meserie scumpă, mă costa mai mult decît cîștigam. Ca îndeletnicire artistică e total ineficientă financiar.
Cît de greu ai găsit un editor?
Cînd am avut gata Jocul lui DeNiro, nu știam ce înseamnă să publici. Am luat de pe internet adresele tuturor editurilor din Canada și le-am trimis manuscrisul. În cîteva luni, am primit răspuns de la șase editori care erau interesați să mă publice. Acest lucru a fost copleșitor.
Ai cîștigat premiul IMPAC, în valoare de 100.000 euro. Cum ți-a schimbat viața acest lucru?
În primul rînd, m-am îmbogățit peste noapte. Acum însă euro e în scădere și poate ar fi fost mai bine să-i schimb în dolari (rîde)… Călătoresc mult, am devenit destul de cunoscut, cea de-a doua mea carte a fost primită cu interes, cel puțin în Canada. Am intrat în acel cerc restrîns al scriitorilor care nu mai trebuie să se teamă că nu vor fi publicați.
Ești un autor popular, dar ești plăcut și de critici. Ce crezi că e mai important – publicul sau critica?
Țin la ambele la fel de mult. O carte de succes – sper să nu mă flatez singur – este de obicei citită la un singur nivel. Cartea mea provoacă dezbateri politice, filosofice, religioase și asta e foarte flatant pentru mine. Acum cred că mă îndrept mai mult spre un succes de critică. Jocul lui De Niro a fost foarte bine primit de public; Cockroach, a doua mea carte, nu a fost un succes comercial, dar a fost foarte bine văzută de critici. Cred că voi păstra această direcție și pentru al treilea roman, la care lucrez acum. Dar sper să am și succes comercial.
Poți spune că acum Quebecul e casa ta?
Da. Este un loc foarte uman, foarte primitor, deși trebuie să recunosc că iarna este foarte… aspru.
Te-ai integrat în comunitatea literară din Quebec sau continui să fii un outsider?
Cred că sînt încă un outsider, dar unul acceptat. Nu am foarte multe contacte cu alți scriitori, prefer să ies la o bere cu foștii mei colegi taximetriști – sînt povestitori mult mai buni. Scriitorii, cînd se întîlnesc vorbesc despre agentul lor, despre cărțile lor, despre cine pe cine publică. Nu-mi aduce nimic o întîlnire cu ei. Discursul intelectual între scriitori este foarte sărac. Noțiunea cafenelelor din secolul al XVIII-lea , cluburile unde se dezbăteau idei și se nășteau curente sau mișcări culturale e cu desăvîrșire dispărută. Contactul uman între scriitori, cel puțin în Canada, e foarte sărac. Conversația se desfășoară la un nivel superficial și neutru.
Ce-mi spui despre cea de-a treia ta carte?
Am oarecari rețineri să vorbesc despre ea pînă nu e gata. Sînt la jumătatea drumului. Călătoresc mult. Scriu într-un mic apartament din Montreal. Am o cafetieră, o masă de scris și cărți. Nu am internet acolo, fiindcă internetul e dăunător scriitorilor. Cînd ești conectat la internet ești tentat în permanență să-ți verifici e-mailul, e foarte disturbant. Cînd scriu, am nevoie de izolare. Totală. Fug de prietena mea, de internet și de frigider.
După ce am văzut Knight and Day, am aruncat o privire pe imdb.com și am constatat fără prea mare plăcere că văzusem aproape toate filmele în care a jucat Tom Cruise. Spun despre surpriza mea că a fost neplăcută fiindcă nu mă dau în vînt după Tom Cruise. Ceva la limita raționalului mă oprește să-l consider un mare actor. Nu mi-a plăcut Top Gun, unul dintre filmele-etalon ale generației mele, nu mi-a plăcut, ani mai tîrziu, acea ieșire a lui Tom de la Oprah, în care își declara iubirea pentru actuala-i soție, Katie Holmes. Mi s-a părut fals, e evident că joacă (prost) un rol. De altfel, dacă ar fi să ne luăm după ce scrie prin ziare, femeile n-au o viață prea ușoară cu el. Nu mă refer neapărat la viața personală (deși și asta e o zonă plină de ambiguitate), cît la viața profesională într-un cuplu format din doi actori mari, cum a fost cazul lui Tom Cruise și Nicole Kidman. În timpul celor zece ani cît a fost căsătorită cu Tom, Nicole a făcut o mînă de filme rezonabile (To Die For – a luat Globul de Aur, Billy Bathgate (nominalizare la Globul de Aur) și Eyes Wide Shut). În rest, un balast ieftin de filme de acțiune în care apărea negreșit în compania ilustrului soț (cel puțin la începutul mariajului). În această perioadă e evident cine e starul, și acasă, și la muncă.
După divorț, Nicole capătă roluri principale în filme care au făcut istorie: Moulin Rouge, Good-bye Lenin, The Hours, Dogville, Cold Mountain, Australia. Pe cînd Nicole lua Oscarul, proaspăta soție a lui Tom Cruise, Katie Holmes, dispărea cu totul de pe marele ecran.
Cum spuneam, am văzut aproape toate filmele făcute de Tom: Born on the 4th of July, Rain Man, Cocktail, The Color of Money, Jerry Maguire, The Firm, A Few Good Men, Interviu cu un vampir, Misiunile imposibile, Magnolia, Vanilla Sky, Valkyrie, Minority Report, War of the Worlds, Lions for Lambs, Colateral, Tropic Thunder.
Recunosc, Interviu cu un vampir nu m-a prins. Nici Tropic Thunder, dar rolul pe care îl face Cruise aici este surprinzător și memorabil (probabil datorită look-ului). La fel de surprinzător este și în Magnolia, unde joacă rolul unui guru al sexului care îi învață pe bărbați cum să cucerească femeile și apoi să le părăsească fără remușcări, dar și fără consecințe. Cît despre Misiunile imposibile, e clar că Tom și-a dorit propria serie Bond, așa cum s-a întâmplat și cu Bruce Willis în Die Hard, cu Matt Damon (seria Bourne) sau Jason Statham (Curierul). Ca și acestea (excepția notabilă fiind Bourne), Misiunile au, fiecare, scene memorabile, dar și altele foarte previzibile sau forțate.
Restul filmelor rezistă, inclusiv Cocktail sau Color of Money. Acestea fiind zise, este probabil cazul să-mi revizuiesc opinia despre Tom Cruise și să adaug că îl prinde modul în care se reinventează în Knight and Day. Cruise este tot un superagent, dar nu pe tiparul crispat din Misiuni. Nimeni nu-i ține piept, bate tot (sau omoară tot dacă adversarii se întind cu gluma) și nu există situație imposibilă din care să nu iasă cu un zîmbet. Infuzia de umor salvează filmul de a cădea în banalitate. Fiindcă, în ultimă instanță, Knight and Day este o comedie de acțiune. Așadar, avem parte de foarte multă acțiune. Și, taman cînd acțiunea te prinde mai bine, o glumiță îți amintește că, la urma-urmei, vezi o comedie: de aici un număr (nesemnificativ, totuși) de poante forțate, de situații de un comic îndoielnic. Dar poate e vorba de gust…
Să nu uităm că Tom nu e singur în misiunea sa. Îl însoțește Cameron Diaz (cu care Cruise a jucat în Vanilla Sky), actriță care în ultima vreme s-a specializat în romance-uri: In her Shoes, The Holiday, What Happens in Vegas.
Filmul e regizat deJames Mangold, autorul lui Girl Interrupted sau Walk the Line, filme care le-au adus Oscarul lui Angelina Jolie și Reese Witherspoon.
Knight and Day e un excelent film de vacanță care pare să pună punct carierei de superagent a lui Tom Cruise și să-i deschidă acestuia calea către pelicule gen Fools Gold sau Sahara, al căror specialist este Matthew McConaughey.
Unul dintre cele mai pitorești locuri din țară, zona din împrejurimile barajului de pe Lacul Izvorul Muntelui (jud. Neamț) se degradează rapid. Cîteva dintre motelurile din zonă s-au închis. În urmă au rămas cîțiva cîini costelivi.
Locul care îți oferă cea mai frumoasă priveliște asupra lacului – și care altă dată găzduia un restaurant prosper – este acum în paragină. Se pare că terenul se surpă.
Priveliștea, altă dată copleșitoare, este și ea afectată de spiritul vremurilor: suprafața lacului este împînzită de pet-uri, cele mai multe fiind probabil aduse pe lac de viiturile recente.
Nu natura, nici măcar excesele ei nu sînt de vină pentru poluarea cu plastic a lacului. De vină sînt glanetașii care vin în weekend la grătar pe malul gîrlei și își lasă gunoiul acolo. E suficientă o ploaie mai puternică pentru a umfla apele pîraielor, care se revarsă și iau gunoaiele de pe mal și le varsă în lac.
Probabil autoritățile locale nu dispun de bani pentru curățarea lacului. Sau poate nu fac față. Contează mai puțin. Ne-ar costa mult mai puțin pe fiecare dacă am face curat în urma noastră; dacă am pune gunoiul într-o pungă și l-am arunca într-un tomberon.
“Omul sfințește locul” spune o vorbă înțeleaptă. Vorbă care datează probabil de cînd “omul” nu era inamicul “locului”, de cînd problema acestei țări nu era faptul că e locuită.
Interviul prezentat de agenția de presă Agerpres ca fiind “ultimul interviu dat de Mădălina Manole” este de fapt un material realizat prin punerea cap la cap a unor declarații mai vechi și ale unor texte de pe blogul artistei, anunță în exclusivitate paginademedia.ro.
Agenția și-a propus să facă un interviu cu artista cu o zi înainte ca aceasta să împlinească 43 de ani, însă reporterul care a primit această sarcină nu a reușit s-o ducă la bun sfîrșit pentru că Mădălina nu i-a răspuns la telefon.
Redactorul-șef Agerpres a decis să realizeze acea compilație (din declarații mai vechi și materiale extrase de pe blogul cîntăreței) care mai apoi a fost prezentată drept “ultimul interviu al Mădălinei Manole”.
Am stîrnit îngrijorare acasă cînd ne-am anunțat părinții că mergem în vacanță în Grecia. Inițial, mama a zis, simplu: “Poate vă mai gîndiți.” Soacră-mea n-a zis nimic, dar i-am citit îngrijorarea pe față. Peste cîteva zile mama ne-a întrebat serios: “Chiar vă duceți la greci? Cu copii cu tot? Nu vă uitați la televizor?” Știam că e agitație în Atena. Cu două zile înainte să plecăm, vedeam la televizor mașini incendiate și tineri protestatari aruncînd cu pietre în polițiști. “Grecia în colaps”, anunța o știre la televizor. Însă ce era să facem? Dăduserăm avansul. Am plecat sperînd că doar Atena e în colaps. Iar noi n-aveam treabă la Atena.
Am decis să mergem în același loc unde am fost și anul trecut. Nikiti, o mică localitate situată în nordul peninsulei Halkidiki. E un loc retras, foarte puțin populat înainte de începerea sezonului. Plaja era aproape și, cel mai important, nu erau români. Anul trecut, am văzut multe mașini cu numere de România, am auzit des vorbindu-se românește în supermarketuri (am și luat cina în vreo două restaurante unde meniul era tradus inclusiv în română), dar nu am avut efectiv vecini români. Anul acesta a fost altfel: două familii de români, cu cîte doi copii, ne-au ținut companie în primele două zile. Apoi au plecat și le-am simțit lipsa: copiii noștri nu mai aveau tovarăși de joacă cu care să se poată înțelege și, bineînțeles, trăgeau de noi.
Asta cînd nu erau ocupați cu cîinele așezămîntului, un maidanez negru, mare și blînd. Îl cheamă Biz Boy, mi-a spus fiica mea încă înainte să fi terminat de descărcat bagajele din mașină. De unde știi? De la ceilalți copii, zice. Nu m-am lămurit dacă ăsta era numele lui adevărat. Nu sînt sigur că se scrie așa. Sigur se pronunță ca și cum s-ar scrie așa.
Cîinele ne era tovarăș cît era ziua de lungă. Avea un loc la umbră, lîngă un tufiș de pe plajă, cu două vase, pentru apă și mîncare. Cînd nu zăcea lat, topit de căldură, pe sub copacii care străjuiau parcarea, încerca să se facă util: lătra și fugărea mașinile care treceau pe stradă. Nu pe toate însă. Îl enervează doar camionetele, i-am spus fiicei mele după cîteva zile în care, întins pe nisip, urmărisem distrat activitatea lui Biz Boy. În ziua următoare am îngustat plaja de interes a lui Biz Boy la camionetele noi. Mintea mea construia scenarii despre un astfel de vehicul care trebuie să-l fi lovit pe Biz Boy pe cînd era cățel sau, cine știe, mai recent, lăsîndu-l cu o ură neîmpăcată împotriva Toyotelor, Mitsubishi-urilor și Nissan-urilor fabricate după 2003-2004 – urma să mai studiez pînă să mă lămuresc pe deplin în privința datei exacte a fabricației. Oricum, n-aveam altceva de făcut.
Dimineața, pe la zece, vine brutarul, cu o dubiță albă pe care scrie ceva în grecește cu Baker în coadă. Oprește în fața porții și claxonează scurt. Șoferul are ochelari de aviator, șlapi și tricou cu dungi. Aduce pîine, plăcinte, gogoși. Dacă a venit brutarul, știu că am întîrziat deja la plajă. În schimb, vecinii mei, greci cu toții, abia după ce își cumpără pîine servesc micul dejun. Pe plajă ajung pe la 12.00, cînd noi ne întoarcem după runda de soare dimineață. Fie că stau într-un șezlong, sub o umbrelă, sau în plin soare, grecii nu folosesc creme de plajă. Nici unul. Tineri, bătrîni, femei, bărbați, copii. Cît am stat acolo, n-am văzut nici un grec storcînd pe plajă vreun tub de cremă. Or fi știind ceva ce noi nu știm. Cremele cu SPF sînt o super-afacere și nu poți să nu te întrebi cît din fobia asta cu problemele cauzate de soare e realitate și cît o speculație de care companiile cosmetice profită ca să-ți mai scoată niște bani din buzunar.
În fiecare după-amiază, în jurul orei 16.00, un bătrîn în pantaloni scurți, pantofi și ciorapi negri își scoate la plimbare cîinele de dimensiunea unei pisici. Are cu el o nuia foarte lungă, cu care își protejează patrupedul de furia lui Biz Boy. Nu știu ce-l enervează mai tare pe Biz Boy: nuiaua moșului sau faptul că potaia pe care acesta o duce în lesă e o rușine pentru rasa cîinească.
Seară de seară, la ora 20.00, un grup de vîrstnici urmași ai lui Forest Gump face mișcare. Nu aleargă, nu fac jogging, mărșăluiesc. Sînt 4-5 bărbați și 2-3 femei. La dus, grupul e compact; la întoarcere, primul e mereu un bătrîn înalt, cu păr alb, figură distinsă și alură sportivă. El își duce negreșit antrenamentul pînă la capăt. Femeile vin în urmă, sporovăind la pas.
În week end, locul se animă incomparabil. Numărul oaspeților se dublează. Nu se mai găsesc locuri de parcare și oamenii sînt nevoiți să pună mașinile la marginea plajei. Grecii, sîrbii, bulgarii, nemții nu intră cu mașina prea mult pe plaja îngustă: își aliniază mașinile exact cît să nu incomodeze traficul, dar nici să nu-i deranjeze pe cei care stau la soare. Excepție face, desigur, un român cu un Volvo uriaș, pe care îl trage pe plajă cu totul și apoi nu mai reușește să-l scoată. Mașina se afundă cu partea din față în nisip. Într-un final, vine un Lexus cu numere de Galați să-l remorcheze.
Turiștii mi s-au părut mai numeroși decît anul trecut, dar terasele și restaurantele erau la fel de goale. Pe de altă parte, sezonul plin începe la 1 iulie, data la care noi ne-am întors în țară. Mulți sîrbi. Unii vin de joi seara și pleacă luni după-amiază. Cei mai mulți stau doar sîmbătă și duminică. Alții vin fie și pentru cîteva ore. Într-o dimineață, a venit un tînăr tată cu puștiul lui. A lăsat mașina la marginea plajei, a scos un scaun pe care s-a așezat și a început să cînte la chitară în timp ce copilul se juca pe plajă sau făcea baie.
Peste cîteva zile Biz Boy îmi spulberă teoriile care-l vizau și care începeau să devină din ce în ce mai interesante. Aleargă după un camion care deservește construcția unui complex de vile care se ridică în vecinătate și agresează alte două automobile mici. Fiind o ființă atît de imprevizibilă, încep să mă îngrijorez: mă gîndesc să le spun copiilor să nu se mai apropie de el.
Iată și un semn de criză. La televizor, desigur. Canalul care transmitea meciurile de fotbal de la Campionatul Mondial din Africa de Sud pierdea des legătura cu comentatorii. Am urmărit cîteva meciuri fără comentariu, doar cu zgomotul de fond: suporterii, vuvuzelele, cînd și cînd un strigăt al antrenorilor sau sunetul înfundat al unui șut mai puternic tras de cîte un jucător din apropierea unui microfon ambiental.
La întoarcerea în țară, am mers pe alt traseu decît la venire. Am zis că scurtez distanța. Am scurtat-o, dar am lungit timpul, fiindcă am orbecăit cîteva ore bune prin munți, cu 60-70 km/h. În trafic, bulgarii sînt la fel de nesimțiți ca și noi. Din mașina care mergea în fața mea a fost aruncat la un moment dat un ambalaj de croissant. “Sînt români”, mi-am zis, mai ales că pe plăcuțele de înmatriculare mi se părea că disting literele CT. Cînd m-am apropiat, am văzut că am dreptate doar pe jumătate: mașina avea CT la număr, dar era de Bulgaria. Situația s-a repetat peste cîteva zeci de minute: șoferul unei dubițe a aruncat nonșalant pe geam un pachet de țigări. Tot bulgar. Tocmai traversam o zonă superbă, verde. Drumul șerpuia printre lacuri și pîlcuri de brazi uriași. Ploaia abia încetase și de pe apă se ridicau aburi. Bulgaria e frumoasă. Și are aceeași problemă ca și România: e locuită.
Cît timp am mers prin munții Bulgariei, nu mi-am putut reprima o stare de neliniște. Îmi aminteam de toate știrile neplăcute pe care le citisem despre Bulgaria, cu polițiști tupeiști, mașini furate, români umiliți. Drumul era aproape pustiu. Era miezul zilei, dar copacii înalți țineau o umbră la adăpostul căreia mă gîndeam că se pot întîmpla tot soiul de nenorociri. Cîte o mașină abia trecea, cînd și cînd. Cel mai des am întîlnit o variantă rusească a TV-ului, un vehicul complet ciudat, o cutie pe roți. Ici-colo, cîte un grup de muncitori forestieri sau de pietrari. Am văzut chiar și o mașină de Poliție, o Lada Niva, jeep-ul rusesc, însă în alte culori decît ale poliției rutiere. Echipajul era compus din două fete: una supraveghea traficul, cealaltă oprea cutiile pe roți. Cînd, cîteva minute mai tîrziu, am trecut pe lîngă o rulotă singuratică, amplasată, e drept, într-un peisaj idilic, dar complet izolat, am exclamat: “Oamenii ăștia au curaj!”
La ieșirea din pădure, aproape de creasta muntelui, a apărut și soarele. De după o curbă, ne-a ieșit în față o șatră: trei căruțe cu coviltire, pe lîngă care mergeau cîini, pirande, puradei și doi măgari. Caii costelivi trăgeau din greu la deal pe drumul căre părea că duce direct în soare. Un băiețandru de 10-11 ani a început să facă tumbe pe lîngă căruțe. Noi ne întorceam din vacanță, el era în vacanță de cînd se născuse. Și așa avea să rămînă.
Nu am reușit să-mi dau seama în ce măsură sînt grecii afectați de criză. Recunosc că nici nu mi-am prea bătut capul cu asta. În orice caz, nu i-am văzut înghesuindu-se să ia benzină de la bulgari, deși, de exemplu, prețul la Shell-ul din Kulata e cam cu 40% mai mic decît în cele mai ieftine benzinării grecești. N-am văzut Grecia zvîrcolindu-se în colaps. Însă m-am întors într-o Românie pe care dacă n-o îneacă apele o sufocă taxele.
